Mesaj catre televiziuni

UNIUNEA TEATRALÃ DIN ROMÂNIA INSTITUTIE DE UTILITATE PUBLICĂ Str. George Enescu 2-4, 010305 Bucureşti 22, Tel. 315.36.36, 313.42.78, 311.32.14, Fax 312.09.13 E-mail: office@uniter.ro , http://www.uniter.ro/ COMUNICAT DE PRESĂ PIESA ANULUI 2010 Juriul Concursului de dramaturgie "Cea mai bună piesă românească a anului 2010", compus din criticii MARINA CONSTANTINESCU, NICOLAE MANOLESCU şi MARIAN POPESCU, a decis să reţină în Selecţia Finală următoarele piese: Labirint de Radu F. Alexandru Trei persoane îmbrăcate în galben şi cu pălăriile negre de Ioana Gavrilescu Fraţi de cruce de Liviu Lucaci Moartea ca experienţă de viaţă de Marilena Dumitrescu Aici, acolo de Mihai Ignat Regii meduzelor de Cornel George Popa Dintre acestea, Juriul a hotărât să desemneze câştigătoare piesa: LABIRINT de RADU F. ALEXANDRU Programul Piesa Anului al UNITER se desfăşoară sub egida şi cu sprijinul Casei Regale a României. Premiul va fi oferit în seara Galei Premiilor UNITER din 18 aprilie a.c. iar Editura UNITEXT a UNITER va publica un volum cu piesa câştigătoare. UNITER 4 aprilie 2011 pentru conf. Elena Popescu Redactor-şef al UNITEXT Coordonator al Programului

In gura presei vizuale

In gura presei vizuale

Vă invităm la teatru!

Compania teatrală Vouă vă invită la spectacolul de pe 12 aprilie, la Palatul Naţional al Copiilor, la piesa Stapânul Ciolanului de Marilena Dumitrescu şi Dănuţ Ungureanu. Biletele pot fi cumpărate de pe internet : www.bilete.ro, www.vreaubilet.ro, www.startickets.ro, www.blt.ro dar şi la Sala Palatului, Teatrul Naţional, Real Vitan, Carrefour Băneasa, Unirea Shopping Center et. 3.

Vă aşteptăm!

Alice Barb in Tara Minunilor

Alice Barb în Ţara Minunilor

Marilena Dumitrescu

Invitată de fluturica Ioana Chelaru, am văzut aseară un spectacol la Teatrul Ţăndărică, Alice în Ţara Minunilor, dramatizare după povestea lui Caroll Lewis. O minunată provocare pentru un regizor, mai ales dacă e un vărsător plin de fantezie precum Alice Barb, dar şi pentru actori şi scenograf, un spectacol jucat pentru copii dar deopotrivă gustat de spectatori de toate vârstele.

Spectacolul este vrând-nevrând interactiv, căci sala e plină de copii care sunt invitaţi să-şi spună câte-o părere din când în când, pentru a fi încurajaţi să intre în atmosfera spectacolului, dar după ce aceasta se întâmplă nu mai aşteaptă să fie întrebaţi ci se exprimă cu inocenţă de câte ori simt nevoia, cum a făcut-o un copilaş care, la declaraţia fluturicii că va zbura cu trotineta-fluturetă, a zis cu voce tare, provocând hohote de râs: “Aş vrea s-o văd şi pe-asta!”

Fetiţa Alice călătoreşte în Ţara Minunilor însoţită de o fluturică pe post de înger păzitor în căutarea pisicii sale Dina, pe care de altfel nici n-o găseşte decât când revine în lumea reală, întrucât Dina e o pisică reală, normală, care avea capul, trupul şi coada la un loc, spre deosebire de pisica de Cheshire al cărei cap pluteşte rânjind pe deasupra capetelor tuturor, sau de omida fumătoare de pipă, al cărui trup se întâlneşte din când în când cu capul. Dar aceste lucruri ne miră mai puţin când aflăm că Regina care conducea acest ţinut dădea tot timpul ordin “să li se taie capetele”. În această ţară ciudată, Alice, interpretată cu măiestrie de Alina Teianu, trăieşte experienţe personale nemaiauzite, făcându-se mică sau mare, kilometrică, după ce bea diverse poţiuni şi loţiuni sau mănâncă diverse alimente aparent normale - atenţie la prăjitura cu vişine, mai ales dacă nu-i a ta!

Ţara Minunilor e populată de personaje ciudate, dar simpatice. Scena e străbătută în mare viteză din când în când de un iepure alb care strigă: “Am întârziaaaat! Am întârziaaaat!” O lebădă aurie dansează graţios iar o broască amărâtă bâzâie de mama focului că şi-a pierdut, la Şcoala de Urâţificare (Ce vă miraţi? Cum oamenii se fac frumoşi la Şcoala de Înfrumuseţare, cei urâţi unde credeţi că se fac?), ghiozdanul în formă de carapace care o transforma dintr-o broască râioasă într-o minunată broască ţestoasă. Poate cel mai comic personaj din piesă, broasca bâzâită ne povesteşte că la şcoală mai învaţă isteria (istoria), picătura (pictura), dar şi lecţii de râs şi plâns, numai că la cele de râs a chiulit, ceea ce se poate constata (atenţie, copii!).
Am întârziaaaat, am întârziaaat!
Alte personaje pe care le întâlnim în Ţara Minunilor sunt Iepurele de Martie, care îşi închipuie că tot timpul e luna martie (ceea ce n-ar fi rău, că ne-am săturat de acest februarie), Pălărierul nebun, care se laudă că a făcut cea mai mare pălărie din lume, nişte şoricei care se tem de pisici chiar şi în Ţara Minunilor, dar şi cărţile de joc – valeţi, ducese, regi, regine, ba de pică, ba de cupă, care se poartă cu nobleţe şi abjecţie ca şi-n lumea reală – să li se taie capul!
Am întârziaaat! Am întârziaaat!
Regizoarea a ales şi muzica, şi bine a făcut, pentru că n-a căzut în capcana de a ilusta piesa cu o muzică facilă, fiind vorba de un spectacol în principiu pentru copii, ci a ales o muzică de calitate care a dat o anumită substanţă spectacolului.
Decorurile sunt „piesa de rezistenţă” a spectacolului, de la pădurea albastră la grădina de trandafiri care se desfăşoară sau se strânge singură în calea personajelor, iar păpuşile sunt o adevărată operă de artă.
Spectacolul are un singur „păcat”: poate e un picuţ prea lung pentru copii, care în răstimp de o oră şi jumătate au fost nevoiţi să iasă de mai multe ori din sală ca să facă pipi, dar multitudinea de personaje minunate nu te lasă să renunţi la nimic din poveste fără să îi tai din farmec, căzând inevitabil în alt „păcat”.
Am întârziaaat! Am întârziaaat!
Un cadou minunat această premieră pe care Alice Barb şi l-a făcut sieşi, dar şi nouă, spectatorilor de toate vârstele, chiar de ziua ei.
Cui i-a plăcut, să mai poftească şi altădată. Cui nu - să li se taie capetele!


Teatrul Ţăndărică

Alice în Ţara Minunilor de Caroll Lewis

Regia: Alice Barb

Scenografia: Marian Sandu

Cu: Alina Teianu, Ioana Chelaru, Ilona Hrestic, Geo Dinescu, Gabriel Apostol, Ioan Brancu, Viorel Ionescu

Scumpe domnule primar,

La prima vedere pare o formulă de adresare plină de preţuire. De fapt, am uitat să pun o virgulă. Voiam să zic: Scumpe, domnule primar. Şi fântânile, cântătoare sau necântătoare, oricât ar fi de încântătoare. Şi ceasurile plasate prin diverse locuri publice, oricât de exacte şi de durabile în timp. Pentru că oricum succesorul dumneavoastră le va schimba, că doar el din ce să trăiască? Şi pentru că cine ar vrea să vadă peste câteva zeci de ani aceleaşi ceasuri? Oamenii mai vor câte o schimbare, fie că-i vorba de un ceas demodat, fie că-i vorba chiar de dumneavoastră. Scumpe şi gardurile enorme, monstruoase, din beton, cu porţi de fier forjat, cu care înconjuraţi parcurile Bucureştilor, când oamenii merg în parcuri tocmai pentru a fugi de betoane şi de fiare. Scumpe şi uriaşele ghivece kitchoase în care chinuiţi nişte bieţi pomişori sortiţi pieirii, pentru ca în primăvara următoare să aveţi motiv să achiziţionaţi alţii. Scumpe şi răsadurile de gazon şi floricele din ce în ce mai exotice, care miros a şpagă. Ca să nu mai vorbim de abundenţa de borduri din beton care au început să crape şi să se fărâmiţeze după ce abia s-au pus şi care le-au înlocuit pe cele de piatră, care rezistau sute de ani. După nebunia bordurilor, alte nebunii au dat năvală peste noi. Una ar fi nebunia perverşilor stâlpişori de metal care sunt puşi la înălţimea potrivită ca nu cumva să fie văzuţi de şoferi. Alta, mai nouă, e nebunia băncilor pe care nu stă nimeni niciodată, puse de-a lungul drumurilor, din ce în ce mai dese, prin locuri cât se poate de ciudate. Azi de exemplu, mergând spre Jilava (nu, nu ca urmare a articolului de ieri, ci cu o problemă personală), am văzut, de la ieşirea din Bucureşti şi până în comuna Jilava zeci de grupuri de băncuţe, două câte două, în plin câmp. Oricât mi-am bătut capul, n-am reuşit să înţeleg la ce folosesc. Poate ca să avem unde ne odihni când vom emigra cu toţii, per pedes, spre Bulgaria? După cum vă spuneam, scumpe. Scumpe şi separatoarele din mijlocul drumului care nu ţin nici măcar o săptămână, şi luminiţele de sărbători, în fiecare an mai multe, mai sofisticate, niciodată aceleaşi, şi pistele pentru biciclişti pe care nu circulă niciodată biciclişti. Oriunde priveşti, nu vezi decât o imensă risipă a banilor publici în lucruri inutile sau inoportune, în timp ce pentru altele strict necesare şi utile, cum ar fi parcări, WC-uri publice, apă potabilă, canalizare, gaze, drumuri, adăposturi pentru oameni fără locuinţă, cantine pentru săraci şi cămine pentru bătrâni şi orfani, creşe şi grădiniţe pentru copii, nu sunt niciodată fonduri suficiente. Nu că noi am fi cu toţii nişte grobieni care nu ştiu a aprecia lucrurile frumoase. Deşi de multe ori estetica lucrărilor cu care vă mândriţi e destul de îndoielnică. Dar în vremuri atât de sărace, când oamenii fac eforturi imense să facă faţă cheltuielilor din care fac parte şi impozitele locale, ne doare sufletul să vedem cum dumneavoastră risipiţi fondurile cu atâta nonşalanţă. Pentru că nu ştiţi şi nu vă pasă de ceea ce dorim noi, cei care v-am ales. Vă amintiţi de noi doar în campaniile electorale, apoi uitaţi că existăm. În alte locuri, mai civilizate, cu edili responsabili, oportunitatea cheltuielilor făcute din banii publici este hotărâtă de către cetăţeni, de către membrii comunităţii care participă în comun la luarea deciziilor, şi nu de consilieri coruptibili şi rupţi de realitate. E uşor acum să ţineţi legătura cu locuitorii care v-au votat, avem telefoane, internet şi alte mijloace moderne de comunicare. E uşor, dacă vreţi. Nenorocirea este că nu vreţi şi că nu vă pasă. Din păcate sunteţi mult prea preocupaţi de prosperitatea personală ca să vă mai pese şi de interesele comunităţii. Am ridicat aici mai multe probleme, dar vom primi vreodată vreun răspuns? Vă amintiţi panourile care ne anunţau altădată: Aici sunt banii dumneavoastră? Ei bine, noi vă anunţăm acum că aici NU sunt banii dumneavoastră. Sunt banii noştri şi am vrea să ne daţi socoteală cum şi pe ce îi cheltuiţi, scumpe domnule primar.

Marilena Dumitrescu

Domnului prim-ministru, cu dragoste

Ştiu că toată lumea se miră, inclusiv dumneavoastră, domnule prim-ministru: Cum, mă mai iubeşte cineva în ţara asta? Ei bine, domnule prim-ministru, eu vă iubesc. Dar nu vă bucuraţi, nu e meritul dumneavoastră: evoluţia mea spirituală m-a determinat să iubesc tot ce mă înconjoară, oameni, animale, plante, natura înconjurătoare. Îmi iubesc chiar şi duşmanii. Eu vă iubesc, cu toate că simt că dumneavoastră mă urâţi. Ne urâţi, domnule prim-ministru. În toate măsurile pe care le-aţi luat, n-aţi ţinut cont nici o clipă că şi noi, românii, suntem oameni. Ne priviţi doar ca pe o bază de impozitare care să vă aducă bani la buget.
Văzându-vă astăzi într-o emisiune televizată în care vă justificaţi măsurile de distrugere în masă pe care le-aţi adoptat în ultima vreme, m-am gândit să vă fac această declaraţie de dragoste în public. E o dragoste perversă între noi, domnule prim-ministru: dumneavoastră ne urâţi şi ne chinuiţi, iar noi vă plătim. Cum vă simţiţi în această postură?
Nu sunt unul dintre bugetarii cărora le-aţi tăiat, dumneavoastră, Omul-Foarfecă, salariul. Nu sunt nici pensionară, ameninţată de noi impozite cărora le găsiţi denumiri de camuflaj: CASS sau cum i-aţi zis. Sunt dramaturg şi până deunăzi scriam comedii. În ultima vreme comediile mele sunt triste, domnule prim-ministru. Aşa că, din cauza dumneavoastră, scriu acuma tragedii. Şi vă fac responsabil pentru faptul că mi-am pierdut voioşia de care am nevoie pentru a-mi exercita vocaţia mea de comediant. Mă gândesc chiar să vă dau în judecată pentru asta.
Aţi încercat astăzi să ne convingeţi de bunele dumneavostră intenţii, deşi acestea nu ne folosesc la nimic. De aceea se aude tot mai des în directă legătură cu dumneavoastră vechiul proverb englezesc conform căruia iadul e pavat cu intenţii bune. Dar să ştiţi că asta nu înseamnă că raiul e pavat cu intenţii rele. Aşa că puteaţi să vă folosiţi bunele intenţii în scopuri nobile, nu distructive.
Să zicem că v-am acorda prezumţia de bună-credinţă. Nu putem însă să vă acordăm şi prezumţia de competenţă, pentru că n-aţi demonstrat-o prin nimic. Ne învinovăţiţi de negativism, când de fapt v-am auzit repetând în emisiunea de la ProTV dar şi în multe alte apariţii publice cum că atât putem, că atâta poate România în momentul de faţă. Dumneavostră negativaţi gândirea românilor cu aceste limitări. Domnule prim-ministru, ceea ce spuneţi dumneavoastră nu e adevărat: România are resurse nelimitate, doar că avem nevoie de o conducere care să activeze aceste resurse, să le direcţioneze către investiţii aducătoare de profit, nu în cheltuieli iraţionale aşa cum procedează guvernul condus de dumneavoastră, parlamentul, administraţiile locale.
V-am văzut astăzi cum vă mândreaţi cu cei 116 km de autostradă sau drumuri în regim de autostradă construite sub regimul dumneavoastră. Ne scuzaţi, dar noi înţelegem altceva prin autostradă, adică un drum care să te ducă în siguranţă, rapid şi civilizat dintr-o parte în alta a ţării, în timp ce ne-aţi dat ca exemplu centura Ploieştiului, o bucată din centura Bucureştiului, centura Timişoarei, a Sibiului. Ne trimiteţi pe centură, să dăm târcoale oraşelor amintite, să ne învârtim în jurul cozii, aşa cum faceţi dumneavoastră cu treburile ţării.
Dacă nu puteţi mai mult, lăsaţi pe altul care poate, domnule prim-ministru. Renunţaţi. Ascultaţi sfatul pe care vi-l dă o mămicuţă din ţara asta de mămicuţe şi bebeluşi, cum ne-a numit şeful dumneavoastră care nu vă dă ordine. Copiii mei sunt mari, educaţi, talentaţi, vrednici, dar nu au nici o perspectivă. Desigur, nu mă refer la perspectiva pe care le-aţi creat-o dumneavoastră, guvernanţii de azi, să plătească datoriile pe care le-aţi făcut până la adânci bătrâneţe. Îi iubesc ca pe ochii din cap, dar am ajuns să-i îndemn să plece, să-şi găsească de lucru în alte zări. Şi pentru asta vă învinovăţesc şi îmi vine să vă dau în judecată, dacă aş avea măcar un dram de încredere în justiţia de azi cu ajutorul căreia pierzi cu dreptatea în mână.
Tot în emisiunea de care pomeneam declaraţi că nu sunteţi un om care să dea bir cu fugiţii. Ştim că nu daţi, doar luaţi bir. Pe orice. Şi cât mai mare. Şi să ştiţi că nu ne-am supăra aşa de tare dacă aţi da bir cu fugiţii. Poate că fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă. Pentru poporul român ar fi chiar sănătate curată.

Marilena Dumitrescu